DANSURI LATINO

SAMBA
    Samba isi are originile in Africa, dar a fost descoperita in Brazilia, unde s-a dezvoltat, devenind de altfel si un dans national, fiind o combinatie de influente africane, indiene si iberice. Numeroasele versiuni ale Sambei - de la Baio( pronuntat Bajao) la Marcha - sunt dansate la Carnavalul de la Rio si in scolile de samba.
    In secolul al XVI-lea, portughezii au descoperit pe coasta Sud Americana, un loc deosebit de frumos, numit January River, adica Rio de Janeiro. Colonistii s-au stabilit acolo, iar pe masura ce colonia a inceput sa prospere, au fost adusi sclavi din sud vestul Africii pentru plantatiile din Bahia, acum zona de nord-est a actualei Brazilii.
    Pentru aderentii religiei afro-braziliene, Candomble, Samba inseamna a te ruga, a iti invoca propriul orixa (Dumnezeu/sfant). Ritmurile africane ce au fost asimilate in muzica latino vin din Yoruba, Congo sau alte tari vest africane, care au fost facuti sclavi in Lumea Noua. In patria lor natala, ritmurile erau menite a invoca diversi zei. Candomble pastreaza aceste ritmuri chiar si in timpurile noastre!     Aceste ritmuri au fost cele care au dat nota dominanta a muzicii braziliene, facand din Samba un tip unic de muzica.
    Dansurile native au fost considerate a fi o blasfemie de catre europeni, si nu de putine ori nu s-a incercat stoparea popularitatii acestor dansuri. Si cu toate acestea, in multe dintre colonii atat negrii cat si albii au adoptat acest stil de dans.
Atat dansul in sine, cat si muzica poate avea numeroase forme. Primele incercari de a aduce Samba in salile de dans europene dateaza in jurul anilor 1923-1924, dar abia dupa Al Doilea Razboi Mondial acest dans a devenit popular in Europa, in perioada 1948-1949. Atunci Walter Lair impreuna cu partenera sa Lorraine au avut o contributie deosebit de importanta in dezvoltarea Sambei.
    In anii 1830 s-a dezvoltat un dans provenind dintr-o mixtura intre figurile de dans executate de negrii, impreuna cu rotatii ale corpului si sway-uri din Lundu. Mai tarziu au fost adaugati pasi de carnaval. Acest dans a inceput sa se modifice, iar dansatorii au optat pentru stilul european caracterizat de o pozitie de dans destul de apropiata intre cei doi dansatori. In jurul anului 1885, a fost adoptat de inalta societate din Rio, si popularizata sub numele de Zemba Queca, pentru a fi modificat numele in Mesemba.
    La inceputul secolului XX, Masemba a fost combinat cu un alt dans brazilian numit Maxixe si a fost popularizat in SUA si Europa. A fost descris ca avand pasi de Polka, realizati pe muzica cubaneza, Habanera (din Havana). In prezent Samba inca mai contine pasul numit Maxixe, constand intr-un chasse si o punctare.
In anii 1930, Samba s-a numit Carioca. Filmele au dus rapid la popularizarea ei, ca de exemplu Fred Astaire si Ginger Rogers care au dansat acest stil impreuna in filme, „Flying Down to Rio”, “Zborul spre Rio”. In anul 1941, popularitatea lui a explodat efectiv prin jocul realizat de Carmen Miranda in numeroasele ei filme, mai ales in “That Night in Rio”, “Acea noapte din Rio". Un alt element surprinzator, este faptul in care au ajuns posturile de radio din SUA si intreaga lume, sa emita acest gen de muzica... Taxele exorbitante pe care trebuiau sa le plateasca pentru drepturile de autor ale muzicii autohtone si europene, au fost elementul care a ajutat cel mai mult popularizarea muzicii de samba. In loc sa plateasca sume foarte mari de bani, transmiteau muzica latino, care pe langa faptul ca se putea emite fara nici o taxa in prealabil platita, prindea la public intr-un mod uimitor.
    Samba a fost in anii 1950 popularizata de catre Printesa Margareta, care juca un rol central in societatea britanica.
Samba din cadrul dansului sportiv, desi pastreaza elemente pe care brazilienii le considera a fi adevarata samba, acest dans a fost structurat in anul 1956 de catre Pierre Lavelle. Din acel moment, au aparut numeroase tipuri de samba in directa legatura cu moda vremurilor.
    Masura muzicala este de 2/4, tempoul fiind de 50-52 masuri pe minut.
    Pentru a reusi exprimarea adevaratului caracter al Sambei, dansatorii trebuie sa abordeze o interpretare vesela, exuberanta. Majoritatea figurilor de Samba ce se danseaza astazi sunt realizate prin miscarea soldurilor, miscare dificila, dar fara de care dansul si-ar pierde efectul.
    Cu o coregrafie echilibrata, alternand deplasarile cu partile statice si miscarile rapide cu cele lente, acest dans emana energie amintind in permanenta de vestitele Carnavaluri de la Rio.
    Dansul in forma lui curenta, inca mai are figuri ce au ritmuri muzicale diferite, ‘tradand’ originile mixte ale dansului. De exemplu, figura Bota Fogo este dansata pe '1 & a 2', adica pe un sfert de ritm, in timp ce Natural Rolls sunt dansate pe ‘1 2 &’, adica pe o jumatate de ritm. Dansul, precum am mai spus si mai sus, este caracterizat atat de miscarea ampla de sold, dar si de o trasatura corporala plata a rasucirii, fiind dansat cu greutatea spre in fata pe un picior flexat.

CHA CHA CHA
    Nu putem vorbi despre Cha-cha fara sa pomenim in prealabil despre Mambo. Exista trei forme de Mambo: simplu, dublu sau triplu, iar versiunea tripla are de fapt cinci pasi. Din acest tip de dans s-a dezvoltat Cha-cha-ul. Cum? O sa vedem in continuare!
    La sfarsitul anilor 1940, in Havana, Cuba, trupele de muzicieni americani si cubanezi, cantau in cazinourile marilor orase. Cateva dintre aceste orchestre au incercat sa combine ritmul american de jazz, cu cel cubanez de rumba. Rezultatul a fost Mambo.
    Printre numeroasele figuri de mambo, exista una care se numea "chatch", care implica trei miscari rapide ale greutatii urmate de doi pasi mai lent realizati. Pana la inceputul anilor 1950, aceasta figura a schitat un nou dans, dans numit cha – cha – cha.
    Cha - cha-ul a mostenit foarte multe elemente de stil de la "parintii" lui, adica mambo si rumba, ramanand un dans senzual si foarte energic. Ca majoritatea dansurilor latine, si acesta se realizeaza cu o miscare a picioarelor aproape de podea. Soldurile dansatorilor sunt relaxate si permit o miscare naturala a sectiunii pelviene. Partea superioara a corpului se pozitioneaza deasupra piciorului cu care se calca.
    Cha-cha-ul este ultimul venit in categoria dansurilor latino-americane a fost vazut pentru prima data in salile de dans din America in jurul anilor 1950, fiind o versiune mai lenta si mai putin complicata a Mambo-ului, numita Dublu Mambo. Cum s-a ajuns la acest lucru? Multa lume s-a plans ca Mambo-ul este prea rapid si prea sacadat, iar orchestrele au inceput sa incetineasca ritmul. Creat in Cuba Cha-cha-ul contine ritmuri africane si cubaneze amestecate intr-un ritm latino. Numaratoarea caracteristica un, doi, trei, cha-cha la facut faimos.
    Numele Cha-Cha-Cha apare prima data in Haiti, ca fiind o componenta a clopotului. Acest clopot era facut dintr-o placa, ce scotea un zgomot "cha-cha" cand era frecata. O alta versiune a numelui acestui dans ar fi urmatoarea: Cand femeile cubaneze danseaza pantofii lovesc cu calcaiele podeaua in ritm de cha-cha-cha. O alta ipoteza este provenienta din cuvantul spaniol "chacha", care inseamna asistenta medicala, sau din "chachar" care semnifica "a mesteca frunze ale arborelui de cacao", sau din "char" care inseamna "ceai".
    La inceputul anilor 50 mari orchestre Cubaneze, ca orchestra Aragon cantau Cha-cha si ca o parte a nebuniei latine dansul se imprastia ca un foc salbatic peste cultura muzicala americana, pana cand aproape fiecare formatie avea nevoie sa adauge un cha-cha pe LP-ul lor. Chiar si la sfarsitul anilor 60 cand Salza incepea sa se impuna, multe formatii pastrau cha-chaul pe albumele lor.
    Cha-cha-ul in sine a fost inventat in 1954 de un violonist cubanez Enrique Jorrin. Jorrin membru al orchestrei americane Charanga, a redus ritmul mamboului si a facut cateva inregistrari care au ajutat la implementarea acestei schimbari.
Datorita ritmului rapid cha-cha-ul cerea pasi foarte mici. Se dansa pe o masura de 4/4 si numaratoarea era 1,2,3,si,4 si dansatorii faceau intoarceri in executia pasilor. Se puteau adauga pivotari si multe alte miscari noi fanteziste. Pasi incrucisati, rotatii, miscari laterale erau de asemenea incluse, cu franari sau locuri unde miscarea se oprea pentru un moment. Cha-cha-ul cere multe miscari de solduri, ceea ce face dansatorii foarte expresivi.
    Masura muzicala este de 4/4, tempoul fiind de 30 masuri pe minut.
    Denumirea acestui dans a fost prescurtata, din Cha-cha-cha devenind Cha-cha.
    Cha-cha-ul este un dans plin de viata, ce implica miscari rapide ce trebuie sa degaje o atmosfera vesela, de joaca, putin obraznica, strengareasca. Are un ritm sacadat, plin de vitalitate si forta, dansandu-se pe melodii ce au imprumutat multe elemente din jazz, beat si disco.
    Cha-cha-ul este popular si astazi, ritmul lui putand fi auzit in muzica lui Julio Iglesias, Gloria Estefan, Ricky Martin, Enrique Iglesias, Jennifer Lopez, Chayanne si multi altii.

RUMBA
    Denumirea de Rumba este un termen generic ce acopera o mare varietate de nume (i.e., Son, Danzon, Guagira, Guaracha, Naningo) a unei muzici sau dans din vestul Indiei. Semnificatia exacta variaza de la o insula la alta. In timpul celui de-al doilea razboi mondial, „Son-ul” era un dans popular al clasei medii din Cuba, fiind o varianta rafinata mai lenta a Rumbei. Si mai lent este „Danzon-ul”, dansul bogatasilor din Cuba in care se fac pasi foarte mici, femeia producand o foarte usoara basculare a soldurilor prin indoirea si intinderea alternativa a genunchilor.
    Exista doua surse ale Rumbei, una spaniola si alta africana. Dar dezvoltarea principala a avut loc in Cuba, desi au existat dezvoltari similare si in alte insule din Caraibe si in general din America Latina.
    Influenta Rumbei a aparut in secolul XVI-lea, o data cu importul sclavilor negrii din Africa. In folclor, rumba este in esenta mimarea unui act sexual foarte rapid cu miscari exagerate ale soldurilor, cu o atitudine senzuala agresiva din partea barbatului si o atitudine defensiva a femeii. Muzica este formata din batai intrerupte (stacatto beat) sustinute de miscari expresive ale dansatorilor. Instrumentele acompaniatoare incluzand maracas, clavecin, marimbola si tobe.
    Rumba americana este o versiune modificata a Son-ului. Prima incercare serioasa de introducere a ei in SUA, a fost facuta de catre Lew Quinn and Joan Sawyer in 1913. Zece ani mai tarziu liderul formatiei, Emil Coleman a adus muzicieni si dansatori de Rumba in New York.
    In anul 1925 cand Benito Collada a deschis clubul El Chico in Greenwich Village, si-a dat seama ca new-york-ezii nu stiau nimic despre Rumba.
Adevaratul interes pentru muzica Latino a inceput insa abia in ultima parte a anilor 1920, cand Xavier Cugat a format o orchestra specializata in muzica latino-americana. Mai tarziu in anii 1930 Cugat canta la renumitul hotel Waldorf Astoria din New York, avand cea mai remarcabila orchestra a acelor vremuri.
    Dansul a aparut in 1935 in filmul „Rumba”, un music-hall superficial, in care George Raft juca rolul unui dansator ce castiga mostenitoarea (Carol Lombard) prin limbajul universal al dansului.
    Introdus in Europa s-a bazat mult pe entuziasmul si abilitatea interpretativa a profesorului londonez Monsieur Pierre, care in anii 30 impreuna cu partenera sa Doris Lavelle a popularizat adevarata versiune a Rumbei Cubaneze, in Londra.
    In 1955 a fost recunoscuta oficial, dupa multe discutii, versiunea Rumbei Cubaneze.
    Masura muzicala este de 4/4, tempoul fiind de 25-27 masuri pe minut
    Senzuala, subtila si pasionanta, rumba este numita “perla dansurilor latino-americane”, fiind un dans al iubirii si suferintei. Se caracterizeaza prin miscari ample ale bazinului si unduiri elegante ale bratelor, avand o melodicitate lirica, poate chiar un anumit melo-dramatism.
    Astazi multe din figurile de baza au pastrat vechea poveste pasionanta de dragoste in care femeia incearca sa domine barbatul cu ajutorul farmecului sau feminin. In coregrafiile reusite va exista intotdeauna un element de “tachinare si fuga”, barbatul fiind ispitit si apoi respins.
    Pentru partenera miscarile cele mai atractive sunt cele de bazin, in timp ce partenerul isi foloseste intregul trup pentru a-si impresiona si domina partenera. Din pacate, la finalul dansului el nu reuseste niciodata.
    Rumba a fost si a ramas spiritul si sufletul muzicii si dansului latino-american, ritmurile fascinante si expresivitatea corpurilor facand din Rumba unul din cele mai populare dansuri latino-americane.

PASSO DOBLE
    Dansul Paso Doble este singurul dans latino-american ce nu isi are radacinile in cultura « Negro », fiind originar din Spania, descoperit de asemenea si in Mexic. Numele de ‘Paso Doble’ inseamna in limba spaniola ‘doi pasi’ si se poate deosebi de ‘Paso a Dos’ care semnifica ‘dans in doi’. Conceptul de ‘doi pasi’ se refera la natura de mars a pasilor de dans, care pot fi numarati cu ‘1, 2’ pentru ‘stanga, dreapta’. Aceasta ar putea sa contrasteze cu descrierea lui alternative ca fiind ‘Un pas spaniol’, numit asa deoarece pe fiecare bataie a muzicii se calca doar o singura data.
    Paso doble este unul din multele dansuri spaniole traditionale care sunt associate cu diferite aspecte ale vietii speniole. Paso Doble s-a dezvoltat pe baza miscarilor matadorului in timpul coridelor. In acest dans partenerul este mult mai mult in centrul atentiei, partenerei revenindu-i rolul capei. Elementul de legatura intre corida si muzica acestui dans, este dat mai ales de caracteristica muzicii de mars folosita la inceputul coridei. Coridele dateaza inca din vechea Creta, si doar in anii 1700 a fost adoptata si de spanioli.
    Dansul acesta este ultimul dans ce se invata in timpul cursurilor de dansuri latino-americane, deoarece se bazeaza pe o coregrafie precis aranjata pe linia melodica, fiind un dans foarte dificil.
    Dansul Paso Doble a inceput sa castige popularitate in jurul anilor 1920, punctul culminant al popularitatii fiind atins in anul 1926. Paso Doble a fost acceptat ca dans de competitie dupa Al Doilea Razboi Mondial.
    Masura muzicala este de 2/4, tempoul fiind de 60-62 masuri pe minut.
    In momentul in care incepe muzica de Paso Doble, instantaneu se creaza o atmosfera specific spaniola. Modul de prezentare a acestui dans este cu pieptul larg, umeri desfacuti indreptati in jos, cu gatul tras pe spate, iar capul este inclinat usor in fata spre in jos. Aceasta este pozitia toreadorului care trebuie sa aiba contact vizual permanent cu taurul. Greutatea corpului este spre in fata, dar majoritatea pasilor ce merg spre in spate au conducere cu calcaiul. De obicei coregrafia este legata de structura melodica a dansului ‘Espagna Cani’, care este dansul tiganesc spaniol, acest dans avand trei bucati crescendo in muzica. Aceste momente sunt usor de remarcat datorita pozelor spectaculoase relalizate de catre dansatori, ceea ce adauga grandoare dansului.

JIVE
    Jive-ul, adus din America, s-a dezvoltat initial dintr-un dans numit « Jitteburg », prin eliminarea elementelor acrobatice si perfectionarea tehnicii. Prima descriere a acestui dans a fost realizata de catre profesorul londonez de dans Victor Silvester, descriere publicata in Europa in anul 1944.
    Originile cuvantului ‘jive’ nu se cunosc exact. Se poate referi la “jive talk”, adica la o vorbire galagioasa si colorata, nepotrivita, inselatoare, sau exagerata. Acest cuvant reflecta caracterul dansului: saltaret si galagios. Primile influente ale jiveului vin de la sclavii africani din America. Acesti sclavi dansau cateva dansuri traditionale care aveau atat pasi simpli cat si tripli. De asemenea, muzica lor avea un ritm contiuu de bas, si cateva elemente ale ritmului actual de jive.
    In anii 1880, existau competitii ale acestui dans printre negrii din Sud, iar premiul era un tort, astfel dansul a primit numele de „Mersul tortului”. Modul exuberant al manifestarii muzicale si coregrafice ale acestui tip de dans contrasta foarte mult cu stilul mai mult decat sobru si fara viata al albilor din inalta societate. Odata cu moartea reginei Victoria in 1901, popoarele vorbitoare de limba engleza s-au simtit mai libere si au adoptat nu numai acest tip de dans, ci foarte multe altele, fiind considerate inca mult timp dupa aceea ca fiind indecente.
    Acest dans este un amestec de Rock&Roll, Boogie –Woogie, American Swing si Jitteburg, de unde reiese caracterul expresiv si rapid al Jive-ului. Dintre toate aceste dansuri jive-ul este cel mai mult legat de swing, mai ales deoarece a evoluat in urma competitiilor care se tineau in America si in anumite parti din Europa la inceputul anilor 1900. Muzica de jive s-a dezvoltat mai ales in perioada anilor ’50 – ’60, continand ritmuri saltarete si melodii placute.
    El poate fi dansat atat pe ringul de dans la o competitie de dans sportive, cat si in discoteca sau in cluburi.     Cel mai evident element distinctiv al acestui dans este viteza. Din familia dansurilor de acest gen cum ar fi swing-ul sau Lindy hop, el necesita un spatiu de dans considerabil cat si o energie fizica pentru sustinerea lui.
    Jive-ul nu da semen de a se transforma intr-un alt dans, dar trebuie stiut ca exista doua stiluri de jive: stilul international, adica cel descris mai sus, si stilul autentic, sau cel bazat mai mult pe miscarile swingului.Este evident de remarcat faptul ca este un dans foarte rapid, care consuma multa energie,fiind ultimul dans in cadrul competitiilor, dansatorii sunt nevoiti sa demonstreze ca dupa celelate patru dansuri mai au energia necesara pentru Jive
    Dansul Jive este tot un dans static, in timpul dansului neexistand multa deplasare. Timpii accentuati sunt timpii 2 si 4. In competitie Jive-ul dureaza intre 1,5-2 minute, numarul de batai pe minut fiind de 44. Muzica are un ritm de 4/4, cu tempoul de 42-44 masuri pe minut.
    Mai trebuie adaugat ca acest dans contine atat pasi de chasse, cat si kick-uri si piruete rapid realizate. De multe ori aceste lucruri se succed intr-un mod foarte complicat, si de accea trebuie ca cei doi parteneri sa ramana foarte concentrati pentru nu a pierde ritmul muzical. In cadrul competitiilor, partenerii sunt de multe ori punctati in functie de energia pe care o manifesta, dar mai ales de corectitudinea si estetica executiei pasilor pe ritmul melodiei. Flick-urile si kick-urile nu trebuie sa fie doar pura decoratie artistica, fiind cateva elemente foarte importante in redarea ritmului si tempoului, precum si alte gesturi ce pot fi realizate. Elementul central al dansului este priza palmelor, care trebuie sa se afle intr-o continua presiune. Sa fie foarte ferma. Un alt element essential este coordonarea dintre cei doi parteneri, mai ales in momentele in care se executa intoarceri rapide si schimbari complicate ale prizei mainilor.
    Versiunea actuala de jive are pasii de baza formati din chasse-uri realizate in mod sincop, adica lateral, apropiat, lateral; conduceri laterale cu corpul stanga – dreapta, urmate de un pas de rock realizat in spate cu revenire spre in fata. Soldurile se misca cu o jumatate de bataie dupa fiecare pas, iar greutatea este mentinuta in permanenet catre in fata, adica pe pernita talpii. In timpul chasse-ului, datorita faptului ca se tine piciorul care conduce sus, formand un unghi de 90 de grade cu corpul, iar piciorul care urmeaza aparent inactiv, creaza iluzia optica a ceea ce se numeste „moonwalk” sau mersul pe luna, conferind dansatorului o prezenta interesanta de imponderabilitate.
    Un lucru foarte interesant este asocierea acestui dans si mai ales a muzicii si stilului libertin de exprimare cu tinerii. Acest lucru nu este intamplator, deoarece tinerii au asimilat instantaneu crezul timurilor de atunci, iar cei mai inaintati in varsta au ramas mult timp reticenti la schimbare, criticand vehement inclinatiile nesanatoase ale tinerilor.

DANSURI STANDARD

VALS ENGLEZ ( VALSUL LENT )
    In anul 1874 intr-un club select din Anglia se prezenta pentru prima data un dans importat din SUA numit “Boston”.
    Intre 1910 si 1914 foarte multa lume mergea in centrul Londrei in “Boston Club” din hotelul Savoy pentru a dansa Vals Boston predecesorul Valsului Lent de astazi.
    Totusi abia dupa 1922 a devenit la fel de cunoscut si de popular ca Tangoul. Un lucru mai deosebit care se poate aminti despre Boston este faptul ca partenerii dansau unul langa celalalt , pozitia nesemanand de loc cu cea de astazi.
    Dupa primul razboi mondial Valsul lent a inceput sa prinda mai multa forma, luandu-se decizia ca miscarea de baza sa fie: pas, pas, langa.
    In 1922 cand Victor Sylvester castiga Campionatul Angliei, combinatia pe care a dansat-o a fost formata doar din figurile “Natural Turn ” , “Change of direction” si “Reverse turn”, mai putin decat invata astazi un incepator.
    In anii 1926-1927 Valsul Lent a fost imbunatatit considerabil miscarea de baza transformandu-se in pas, lateral, langa. Acest fapt a facut posibila aparitia a numeroase figure care ulterior au fost standardizate de Imperial Society of Teachers of Dancing (ISTD) , multe din ele folosindu-se si astazi in Dansul Sportiv.
O contributie deosebita in dezvoltarea Valsului Lent au avut-o alaturi de Victor Sylvester, Miss Josephine Bradly, Maxwell Steward si Pat Sykes, primii campioni englezi.
    Masura muzicala este de 3/4 (trei patrimi intr-o masura muzicala), tempoul fiind de 27-30 masuri pe minut.
    Fiind un dans de origine englezã, muzica îi conferã un anumit caracter romantic, visãtor, sentimental si sensibil. Este caracterizat prin înãltãri si coborâri ample si elegante fiind considerat regele de necontestat al dansurilor de societate.

TANGO
    Milonga a fost inaintasul Tangoului.
    La inceputul secolului 20, Milonga (in care exista miscarea specifica scurta si oprita de cap si de umeri) era dansata in sali mici de inalta societate din Brazilia.
    „The dandies” (baietii in voga) au schimbat dansul in doua directii. In primul rand au schimbat asa numita „Polka rhythm” in „Habanere rhythm” si l-au denumit Tango deoarece numele de Milonga amitea prea mult de „Barria de Las Ranas” unul din ghetourile Buenos Aires-ului .
    Din 1900 mai multi amatori din comunitatea argentiniana au incercat fara succes sa introduca Tangoul (36 de masuri pe minut) in Paris.
    Profesorul parizian Robert a facut eforturi uriase pentru a face Tangoul popular si totusi drumul nu a fost pavat cu trandafiri.
    Au fost multi adepti dar si multi oponenti. In special episcopii francezi erau impotriva dansului, ei atragand atentia asupra naturii tentante si senzuale a acestuia, dansatorii punand in pericol sfintele invataturi bisericesti.
    Tangoul nu a fost acceptat nici la Londra, fiind considerat un dans erotic.
In 1907 dupa cateva schimbari de stil si in urma unui concurs de dans din Riviera Franceza unde dansatorii au fost foarte apreciati, Tango-ul a fost acceptat atat la Paris cat si la Londra la petreceri - ceaiuri sau cine dansante, („Tango teas” „Tango Soupier”), care aveau ca invitati dansatori profesionisti.
    Pana si presa din SUA era scandalizata. In 30 mai 1915 in New York Times se publica un articol cu titlul „Pericolul Tangoului, mai mare decat Imperialismul German”
    In 1924 dr. Boheme din New York a descoperit si o noua boala: „the Tango-foot”.
    Masura muzicala este de 4/4, tempoul fiind de 30-33 masuri pe minut.
    Caracterul dansului este dat de miscãrile sincopate si de pauzele dramatice, iar maniera de abordare depinde în mare mãsurã de abilitatea dansatorilor de a se adapta caracterului pasional al acestuia.
    Este un dans plin de personalitate, cu multã trãire interioarã care invaluie publicul cu parfumul sau.

VALS VIENEZ
    Exista mai multe versiuni privind originea acestui dans.
    Prima varianta sustine ca originile Valsului Vienez se gasesc in secolele XII – XIII in zona de sud a Alpilor germani, dansul aparand sub denumirea de “Nachtanz”.
    Predecesoarele Valsului Vienez au fost dansurile „Allemande” si „Menuetul”.
„German-ul” a fost un dans impunator dansat pe doua linii. Partenerii stateau unul in fata celuilalt si se deplasau inainte si inapoi, cateodata trecand pe sub bratele celeilalte linii sau intalnindu-se la mijloc.
Menuetul era alcatuit din pasi ce formau un patrat, dansat intr-o maniera rigida si impunatoare.
    Valsul insusi este vienez si a evoluat in Austria si Bavaria sub nume ca Dreher, Deutscher sau Laendler, ultimul original din Bavaria fiind predecesorul Valsului Vienez. Pasii si figurile Landler-ului au fost reduse datorita vitezei la sase pasi astfel nascandu-se Valsul Vienez.
    Ulterior, a fost creat ca un dans popular austriac ce presupunea miscari robuste si mult spatiu. Adesea, partenerii erau ridicati in aer in miscari care cateodata provocau accidente. Deoarece taranii purtau incaltari groase si tari, dansul era foarte zgomotos.
    Cand a devenit prima data popular in salile de dans din Viena, la sfarsitul secolului XVIII, aceste aspecte au inceput sa se schimbe.
    Valsul era supranumit „dansul interzis”, deoarece cand a ajuns in salile vieneze de dans, partenerilor le era permis sa se atinga! Acesta era un lucru nemaiauzit si a avut ca rezultat defaimarea acestui dans de catre oficialitati ale bisericii si conducatori ai comunitatii austriece. Dar datorita faptui ca era dansul preferat al tinerilor a continuat sa fie dansat. Ca urmare a trecerii catre dansul de salon, s-a transformat intr-un dans elegant, muzica devenind mai rafinata si orchestrata, instrumentele cele mai folosite fiind pianul , vioara si basul.
    In 1787 adus pe scena Operei din Viena a dat nastere unor dezbateri aprinse. Mozart a fost un admirator inflacarat al Valsului, in una dintre operele sale Don Giovanni fiind cantate trei valsuri unul dupa altul.
    Cu siguranta Valsul Vienez nu mai putea fi oprit.
O alta varianta este cea aparuta intr-un articol din 17 ianuarie 1882 al revistei La Patrie, care pretindea ca Valsul s-a dansat prima oara la Paris in 1178, sub numele Volta.
    Prima melodie de Vals Vienez dateaza din 1770, in Paris fiind introdus abia in 1775 a durat insa pana sa devina popular.
    In 1813 Mr. Byron condamna Valsul ca fiind frivol. In 1816 Valsul a fost acceptat si la Londra, lupta impotriva lui neterminandu-se aici.
    Abia in 1833 o carte de bune maniere publicata de Miss Celibart permitea femeilor maritate sa-l danseze.
    Dupa 1960 s-au purtat numeroase discutii intre Germania si Anglia, cu privire la nr. de figuri permise in competitii.
    In 1983 ICBD a luat decizia finala: “Natural & Reverse Turns”, “Closed Changes”, “Natural & Reverse Fleckers” si “Contra Ceck”(pe 3 timpi).
    Astazi se incearca introducerea de noi figuri care sa stimuleze dezvoltarea acestui dans – “Throughaway Oversway”, “Natural Hinge line on right side”, “Left Whisk”, “Off Beat Spin”, “Two Bar Contra Ceck”, “Reverse Pivot” – ultimele 4 recomandate de IDSF(Federatia Internationala de Dans Sportiv) sunt dansate deja in competitii.
    Masura muzicala este de 3/4, tempoul fiind de 58-60 masuri pe minut.
    Este cel mai cunoscut dans standard. Datoritã elanului el atrage atât dansatorii cât si spectatorii.
    Este legat de Viena prin muzica familiei Strauss. Valsurile vieneze au fost însã consacrate si de alti compozitori de muzicã clasicã ale cãror opere au ajuns adevarãte capodopere, printre care amintim “Lacul lebedelor”, “Frumoasa di padurea adormita”, “Spãrgãtorul de nuci”, care au ajuns sã fie cunoscute de o lume intreagã.

Slow Foxtrot
    Inaintasul Slow Foxtrotul-ui a fost Foxtrot-ul.
    Foxtrot-ul a aparut la inceputul anilor 1920, multe din figurile acestuia , adaptate sau nu, fiind introdu-se ulterior si in Vals Lent.
    Desi prima pereche care a cunoscut consacrarea dansand pe acest gen de muzica a fost Vernon si Irene Castle(care au popularizat o faza incipienta a Foxtrotului numita „Castle Rock”) paternitatea Foxtrotului este atribuita unui actor american de vodevil Henry Fox.
    Chiar daca teoria conform careia numele acestui actor pare a fi foarte bine argumentata, exista si alte teorii privind originea numelui.
    Una ar fi asemanarea cu un gen de mers caracteristic cabalinelor (equestrian gait) folosit la lectiile de echitatie si de dresura. Acest gen de deplasare a fost considerat atat de elegant si interesant incat a fost creata o rasa de cai „ Missouri Fox Trotter” cu scopul de a-l realiza cat mai bine.
   O alta teorie spune ca, chiar vulpea (fox) ar fi avut o legatura cu denumirea, ea fiind animalul care se poate deplasa cu toate 4 picioarele pe aceeasi linie,asemanarea cu deplasarea din Slow Fox fiind evidenta.
    Foxtrot-ul a fost introdus in Europa chiar inainte de primul razboi mondial, la origine acesta fiind un dans pasional cu miscari lente cat si rapide.
    La sfarsitul primului Razboi Mondial (slow-)foxtrotul era format in general din: „plimbari”(walks), „Trei Pasi”(Three Steps).
    In 1919 American Morgan a introdus o scurta „intoarcere spin deschisa”, denumita „Mogan Turn”
    In 1920 G.K. Anderson, un dansator foarte talentat a introdus figurile „Pas Pana”(Feather Step) si „Schimb de directie „(Change of direction), figuri fara de care nu ne putem imagina Slow Fox-ul de astazi.
    Profesorii de dans europeni nu erau entuziasmati de caracterul salbatic al Foxtrotului si au inceput sa-l modifice.
    Intre 1922 si 1929 Frank Ford(impreuna cu Moly Spain in 1927 castigatori ai Star Championschips), cu care Josephine Bradley obisnuia sa ofere demonstratii au dezvoltat miscarea de baza din Slow Fox.
    La acea data tempoul era inca neclar, muzica Foxtrot-ului variind intre 40 si 50 de batai pe minut in functie de formatia care o canta.
    La sfarsitul anilor douazeci problema ritmului a condus la despartirea in Slow-Foxtrot cu 32 batai pe minut si Quick Step cu 50-52 batai pe minut .
    Anii 30 au devenit epoca de aur a Slow Foxtrot-ului, fascinatia datorandu-se versatilitatii figurilor si variatiilor ritmice permise de acesta.
Masura muzicala este de 4/4, tempoul fiind de 30 masuri pe minut.
Slow-Fox-ul este plin de prestantã si caracteristic stilului englezesc. Este dansul cu cea mai mare elegantã, gratie si stil si impune dansatorilor un simt al echilibrului si o tehnicã a picioarelor ce trebuie bine stãpânite, toate acestea conferind spectatorilor impresia de plutire pe ring.
    Se danseazã pe melodiile de mare strãlucire ale stilului jazz lent - blues lansat de marii cântãreti Ella Fitzgerald si Louis Armstrong.

Quick Step
    Dezvoltat in timpul primului Razboi Mondial in suburbiile New York-ului , a fost interpretat initial de dansatori africani si caraibieni, debutul fiind in music-hall-uri americane. Foarte repede a devenit popular si in salile de dans.
    Foxtrot-ul si Quick Stepul au origine comuna. In anii 1920 multe formatii cantau Foxtrot-ul prea rapid (pasii mari ai acestuia neputand fi dansati la acea viteza), fapt ce a nemultumit pe multa lume, chiar si cateva din marile publicatii ale vremii scriind despre aceasta. Astfel la sfarsitul anilor 20 au fost dezvoltate doua dansuri diferite Slow-Foxtrot-ul cu 32 batai pe minut si Quick Step-ul cu 50-52 batai pe minut .
    Charleston-ul este unul din dansurile care au avut o influenta majora in formarea si dezvoltarea Quick Step-ului.
    Englezii au dezvoltat din Charleston-ul original, un dans progresiv fara „kick-uri”(miscare specifica) amestecat cu mai sus mentionatul Foxtrot, denumindu-l „the Quicktime Foxtrot and Charleston” .
    Cuplul englez Frank Ford-Molly Spain au dansat in 1927 la competitia “Star Championships” o versiune a acestuia in pereche(era un dans solo nu in doi) si fara miscarile de genunchi caracteristice Charlestonului.
    Figurile au fost: Quarter Turns, Cross Chasse, Zig-zag, Cortes, Open Reverse Turns si Flat Charleston.
    In cele din urma in anii 1928-1929 s-a nascut definitiv Quick-Step-ul, avand caracteristice Chasse-urile si pasii incrucisati (Lock step).
    Quick step-ul a devenit foarte popular deoarece a oferit tinerilor din clasa de mijloc a societatii un ritm plin de veselie si dinamism specific varstei lor.
    Masura muzicala este de 4/4, tempoul fiind de 50 masuri pe minut.
    Este cel mai energic dans standard, jucãus si vioi, cu un ritm ascutit dar, în acelasi timp, usor ca un fulg, emanând un farmec aparte. Figurile sunt dinamice pretinzand mult exercitiu si sincronizare.
    Stilul Quick-step-ului este dat mai ales de elanul “fulgerãtor”, de pasii iuti ce ocupã în avântul lor un spatiu mare